Atât Kennedy, cât și Obama s-au evidențiat net atunci când le-a venit vremea să devină președinți ai Statelor Unite. Kennedy a fost primul președinte catolic, întrerupând un lung șir de președinți, format din 30 de anglo-saxoni protestanți, 3 de origine olandeză (Van Buren și cei doi Roosevelt) și doi germani sau elvețieni germani (Hoover și Eisenhower). Să recunoaștem că nu-i puțin lucru!

Nu de teamă că aș putea fi considerat rasist, ci din dorința nețărmurită de a fi imparțial, trebuie să admit că Obama, devenind primul afro-american președinte al Statelor Unite, l-a întrecut. Monopolul președinților albi a fost desființat nu de un afro-american de rând, ale cărui rădăcini sunt înfipte de generații în pământul american, ci de unul aparte, un kenyan de etnie luo. Și dacă Barack Obama senior, după un doctorat obținut la Harvard, s-a întors acasă, în Kenya, tot după un doctorat obținut la Harvard, juniorul a ajuns la Casa Albă. Este primul membru al etniei luo care se instalează în Biroul Oval.

Când vine vorba însă de Premiul Nobel, Obama se evidențiază de unul singur. În timpul primului său mandat, Obama a primit Nobelul pentru Pace pentru, spunea președintele Comitetului Nobel, „eforturile extraordinare de îndreptare a diplomației și a cooperării între popoare”.

Dacă Jimmy Carter, care a depus strădanii notabile pentru încheierea istoricului acord de pace între Egipt și Israel, a trebuit să aștepte 24 de ani pentru a intra în posesia lui, Comitetul Nobel n-a ezitat deloc atunci când a fost vorba de Barack Obama. Președintele american a primit onorantul premiu după doar 8 luni și 20 de zile de la intrarea sa în Casa Albă. În privinț lui Bill Clinton – cel care a mediat atât memorabilul acord de la Camp David, dar a făcut posibilă și istorica strângere de mână între Yitzhak Rabin și Yasser Arafat – Comitetul Nobel mai reflectează încă și acum. Așadar, dacă John Kennedy se prezintă onorabil în fața lui Obama, puși alături de acesta, Carter și Clinton se retrag, rușinați, într-unul din conurile de umbră ale istoriei.

Barack Obama i-a depășit pe toți predecesorii lui și în ceea ce privește deficitul financiar american. Dacă în timpul lui George Bush deficitul atinsesese cifra de 9 trilioane $, motiv ce l-a făcut pe Obama să-l eticheteze pe Bush drept „anti-patriot”, și să promită totodată reducerea deficitului cu 50% în patru ani, după primii „4 ani Obama” deficitul atinsese 20 trilioane $ fără ca nimeni să remarce ceva suspect la patriotismul președintelui democrat.

În vreme ce Ronald Reagan glumea pe seama deficitului, înainte de a-l reduce complet – „Nu mă sperie deficitul! E destul de mare ca să-și poarte singur de grijă” -, Obama a luat drept bune vorbele marelui său predecesor și, cu seriozitate și curaj, a lăsat deficitul să crească singur cu cheia de gât. Nici Ronald Reagan nu a scăpat de concurența acerbă a lui Barack Obama. Reagan a fost președintele care, în 1984, în timpul luptei ce a declanșat-o împotriva comunismului, a deschis la Vatican prima ambasada americană, gestul său reliefând nu numai importanța Sfântului Scaun în relațiile internaționale, ci și pe cea a parteneriatului cu marele papă, Ioan Paul al II-lea.

Președintele american, Barack Hussein Obama.

În 2013, în timpul luptei sale împotriva terorismului, Obama a dispus închiderea ei. De ce? Pentru că, trecând în revistă securitatea ambasadelor americane după atacul terorist asupra consulatului american din Benghazi, Departamentul de Stat a ajuns la concluzia că ambasada de la Vatican nu este deloc sigură. Astfel, Obama nu s-a mulțumit numai să declare, în repetate rânduri, că Al-Qaeda aparține trecutului, dar și-a regândit strategia, identificând simultan și un nou obiectiv. Nu putea rămâne fără adversar în confruntarea cu terorismul mondial.

Ni-i putem imagina pe înalții cardinali încinși cu centuri încărcate cu explozibili, asaltând ambasada americană de la Vatican, cu crucea într-o mână și kalașnikovul în alta, în timp ce călugări în sutane o incendiază trăgând asupra ei cu lansatoare portabile? Nu. În schimb, Obama, da!

Multă vreme s-a crezut că Richard Nixon, acest malefic personaj politic dăruit mai degrabă cu virtuți de agent secret decât cu calități de președinte, va rămâne veșnic singur, țintuit la stâlpul infamiei de mass-media și opinia publică americană datorită „afacerii Watergate”. Nu l-au putut salva nici demisia, nici cuvintele de pocăință rostite („Sunt un escroc”). N-a avut rival până când a ajuns Obama la Casa Albă.

„Scandalul PRISM”, „scandalul IRS”, „scandalul Associated Press”, scandalul „Mobilul lui Merkel”. Adică: supravegherea electronică a tuturor americanilor; Fiscul american implicat (lucru recunoscut în cele din urmă) în hărțuirea declanșată, de fapt o adevărată vânătoare, împotriva a 75 grupări de opoziție apropiate de mișcarea conservatoare Tea Party; Agenția de presă americană Associated Press denunțând public, la rândul ei, „o intruziune masivă și fără precedent” a Departamentului de Justiție – peste 100 de ziariști fiind spionați și monitorizați on-line; National Security Agency descoperită că monitorizează de câțiva ani telefonul mobil al cancelarului german Angela Merkel! Sau, cum ar spune Obama: „Yes, we can!”.

Oricum, rău cu rău, dar nemaifiind supravegheată de Obama, Merkel a căzut la schi. Tot e bine! Când spun asta mă gândesc la rușii care, nesupravegheați de Putin, cad răpuși în lifturile și scările blocurilor, sau se apucă să bea, în loc de votcă, ceai cu poloniu prin barurile londoneze, precum decedatul Alex Litvinenko.

Puțini au înțeles atunci mesajul vorbelor profetice rostite de Obama imediat după anunțarea rezultatelor alegerilor din 2008: „Schimbarea a sosit în America!”. Acum au înteles toți cum stă treaba cu schimbarea: președintele nu-și dă demisia, nu recunoaște că este un escroc și, bineînțeles, nu este criticat, acuzat, stigmatizat și crucificat pentru că, odată ajuns la putere, îsi hărțuiește adversarii politici și spionează, fără discriminare, aliații NATO, media și proprii cetățeni.

Prin urmare, Nixon și stâlpul său imaginar au rămas tot singuri. Deep Throat, Washington Post, Bob Woodward și Carl Bernstein n-au mai avut urmași. Obama află astfel ce bine e dacă nu ești un președinte republican. Să recunoaștem totuși că pe lângă Obama, Nixon pare azi un octogenar, ex CIA, aflat „în misiune” în Hyde Park, împreună cu doi foști buni colegi, Parkinson și Alzheimer.

În 1963, Onyango Okech Obama, unchiul președintelui, a intrat pe teritoriul Statelor Unite cu o viză de student. După ce viza i-a expirat, a decis să rămână clandestin în America, în ciuda ordinelor de expulzare. În timp ce nepotul său își lua doctoratul în drept la Harvard, el încălca legea americană. Chiar și după ce nepotu’ a ajuns președinte, a continuat să o facă. A încălcat-o mult timp, până când, prins conducând sub influența alcolului și arestat, le-a spus polițiștilor: „Cred că trebuie să sun la Casa Albă”.

Nu știu dacă i-a răspuns chiar nepotu’, dar este sigur că judecătorul Leonard Shapiro, care i-a înmânat cartea verde, l-a felicitat și i-a spus cu o întârzâiere de 50 de ani: „Welcome to America!”.

Nu mai contează că Barack Obama nu-și pomenește unchiul în cartea autobiografică Dreams from my father– lucrare semnată de el și scrisă de bunul său prieten, fostul terorist din Weather Underground, Bill Ayers –, deși a fost găzduit de acesta luni bune în perioada studenției. Doar n-am fi vrut ca președintele să-și demaște ruda clandestină în paginile ei. Important rămâne momentul încărcat de emoție când președintele american și-a cunoscut, în sfârșit, ruda apropiată.

Un președinte cu multe umbre în trecutul său.

Dacă ar avea timp, dar n-are, Hollywood-ul ar putea scoate o producție trăznet cu subiectul ăsta sau cu oricare altul, pentru că atunci când vine vorba de subiecte pentru scenarii de suspans nominalizate la Oscar sau investigații jurnalistice cu mare impact mediatic, persoana președintelui Obama se dovedește a fi o sursă inepuizabilă de fapte și lucruri șocante. În această privință, niciun președinte american nu îl poate egala, cu atât mai puțin depăși. Pentru a înețelege asta, trebuie numai să îi privești cu atenție certificatul de naștere afișat pe site-ul Casei Albe, așa cum a făcut-o și avocatul american Richard R. Silverlieb.

Afli astfel că Barack Obama este primul președinte american care s-a născut la o maternitate (Kapiolani Maternity& Gynecological Hospital) ce nu exista în momentul fericitului eveniment. Instituția a fost înființată în 1978, când „nou născutul”avea déjà 17 ani! De asemenea, locul unde a apărut pentru prima dată termenul de „afro-american” se află pe certificatul de naștere al lui Barack Hussein Obama cu toate că, în 1961, persoanele de culoare încă mai erau numite „negri”. El a început să fie folosit pentru desemnarea rasei persoanelor de culoare de-abia după 1980.

Afli cu surprindere și că tatăl președintelui s-a născut într-o țară care nu exista în 1961… Kenya, East Africa! Deși Kenya a fost creată în 1964, la 3 ani după nașterea lui Obama și la 28 de ani după nașterea tatălui său, ea numindu-se până atunci „British East Africa Protectorate”, certificatul de naștere emis în 1961 o menționa déjà. Dar nu trebuie să ne pierdem în hățișul nimicurilor.

Dacă tot a venit vorba de tatăl președintelui – despre care Barack Obama jr. (sau Bill Ayers, tot aia este) scria cu mândrie înDreams from my Father că a fost combatant în cel de al doilea război mondial -, constatăm că dacă acesta avea, conform aceluiași certificat, 25 de ani în 1961, suntem puși în fața unui caz de precocitate razboinică ieșit din tipare. Poate așa se explică și de ce Obama a luat Premiul Nobel după doar 8 luni și 20 de zile.

Gurile rele afirmă că certificatul de naștere al președintelui Obama ar fi fals; s-a făcut chiar și o anchetă pe tema asta. Pentru ca mainstream media americană nu spune nimic, înseamnă că certificatul este în regulă. Oricum, Loretta Fuddy – funcționara din Hawaii responsabilă cu publicarea certificatului de naștere buclucaș – a murit de curând într-un accident de avion, fiind de altfel și singura victimă.

Nu mai am de gând să mai zbor cu avionul, dar îmi mărturisesc îndoiala că certificatul de naștere ar fi fals. Cred mai degrabă că el este rezultatul erorilor comise de un funcționar, neglijent și vizionar, care n-a realizat că peste decenii greșeala sa îl va pune pe posesorul actului, ajuns președinte al Statelor Unite, în dificultate. Totul s-a coroborat cu lipsa de atenție a părinților față de o bucațică de hârtie, nu și față de copil.

Aceeași părere o am și despre cardul de asigurări sociale al președintelui. Deși rezident al statului Hawaii, Obama are un card de asigurări sociale cu un număr specific statului Connecticut, unde Obama nu a stat niciodată. Și pentru că nimeni nu mai are dubii că Obama este rezident al Connecticut-ului, așa cum Putin este rezident în Nebraska, cardul, ca și alte informații personale, a fost secretizat.

Nu înțeleg nevoia unora de transparență cu orice preț atunci când este vorba de persoana președintelui Obama pentru că nu contează dacă președintele este musulman cum spun unii, sau creștin cum spune el. Nu contează nici dacă are două cetățenii (americană și kenyană) sau trei, cu cea a tatălui adoptiv, indonezianul Soetero. Oricum, până la el toți președinții americani au avut doar una.

Tot așa, e lipsit de importanță e și faptul că ar fi fost înscris la două universități ca student străin și nu american. Are publicate și două cărți pe care le-a semnat el și le-au scris alții, și totul este în regulă. Nu mai contează că mulți, amintindu-și de președinția lui Obama, se vor gândi tardiv la „vorba” marelui comic Groucho Marx: „Am petrecut cu toții o seară minunată. Dar n-a fost aceasta”.

Ceea ce este cu adevărat important de reținut este că președintele Barack Obama va rămâne în istoria reală, cea de pe Wikipedia și cea scrisă de media și de filmele Hollywood-ului (istoria cunoscută de toți), ca un mare președinte și un mare democrat.

De Bogdan Calehari – In linie dreapta